Bullying la școală în străinătate: ce faci ca părinte când copilul tău e hărțuit?

Bullyingul sau agresiunea împotriva copilului nu te lovește „ca pe un eveniment din viață” ci ca o amenintare directa pe care o resimti cu toata fiinta ta.

Și poate cel mai greu nu e ce se întâmplă în pauze, pe holuri sau pe grupurile de WhatsApp. Cel mai greu este ce se întâmplă în tine, ca părinte, după ce afli. Pentru că în momentul ăla intri într-o stare de alertă permanentă.

Îți rulează scenarii, îți fierbe sângele, îți vine să-l iei de acolo, să te duci la școală și să le spui tuturor „gata, ajunge”.

Te gandesti: “Dacă fac o greșeală, îmi fac copilul și mai vulnerabil. Dacă reacționez prea tare, își bate cineva joc de el și mai mult.”

În consilierea psihologică, când lucrez cu părinți aflați în situații de genul acesta, primul obiectiv nu este să „învățăm copilul să se apere”. Primul obiectiv este să stabilizăm părintele. Pentru că părintele, în momente ca astea, devine sistemul de siguranță al copilului. Iar un sistem de siguranță nu poate funcționa dacă e plin de panică, furie și vină.

„E bullying sau doar o fază între copii?”

Bullyingul nu este o ceartă, nu este o tachinare ocazională și nici două părți egale care se enervează una pe alta. Bullyingul apare atunci când există repetitivitate și dezechilibru de putere. Adică unul îl domină pe celălalt, iar celălalt nu are cum să iasă singur din situație. Poate fi verbal, social, fizic sau online, dar de cele mai multe ori are același rezultat: copilul începe să se simtă mic, singur, rușinat și neprotejat si exclus.

Cei mai mulți copii nu spun parintelui. Unii din rușine, alții pentru din teama că vei reacționa prea tare, iar ei vor suporta consecințele la școală. Alții pentru că simt că „ar trebui să fac față singur”.

De multe ori, primul semn nu este „mama, mă bully-uiesc”. Primul semn e schimbarea de comportament. Copilul începe să urască diminețile, devine greu de scos din casă, inventează dureri de burtă sau de cap, plânge mai ușor sau se enervează din nimic. Uneori scade performanța la școală, alteori nu scade deloc, dar copilul devine tensionat, rigid, cu un fel de tristețe pe care nu o avea înainte. Poate incepe sa evite intalniri cu prietenii sau colegii in afara scolii.

Cand parintele suspectează bullying, apare un tsunami emoțional. Furie. Dorință de răzbunare. Nevoia de control. Dar și vină. „Poate eu l-am crescut prea sensibil.” „Poate nu l-am învățat să se apere.” „Poate e ceva la el care atrage asta.” 

Bullyingul apare pentru că cineva își descarcă frustrările și își câștigă puterea pe un copil vulnerabil, iar grupul de multe ori validează asta prin tăcere.

Și acum apare partea cea mai importantă, mai ales cand esti parinte in strainate si nu cunosti bine sistemul sau poate chiar limba: ce faci tu, concret, ca părinte, fără să expuni copilul și mai rău?

Aici intervine diferența culturală majoră. În România, reflexul multor părinți este să rezolve direct: părinte cu părinte. „Hai să vorbim.” „Să ne întâlnim.” „Să-ți educi copilul. ” Este o abordare pe care oamenii o percep ca normală, uneori chiar ca o dovadă de implicare. Doar că în foarte multe țări din străinătate, această metodă este nu doar ineficientă, ci riscantă.

În diaspora, mai ales în Germania, Olanda, UK, Scandinavia, dar și în multe alte sisteme, contactul direct cu părintele copilului agresor este adesea contraindicat. Nu pentru că nu ai dreptate. Ci pentru că sistemul funcționează altfel: există proceduri, există responsabilități instituționale și există riscul ca tu să fii văzut ca parte din conflict, nu ca părinte care cere protecție pentru copil. În plus, discuțiile părinte–părinte pot degenera foarte ușor. Iar dacă escaladează, copilul tău e primul care va plăti la școală.

În multe țări, calea sănătoasă și corectă este una oficială: diriginte/profesor, managementul școlii, consilierul școlar, psihologul școlii, uneori chiar autorități educaționale. Canalul oficial nu înseamnă lipsă de implicare ci intervenție corectă, documentată, și mai ales protecție pe termen lung.

Asta presupune să faci un pas în spate, ca să nu acționezi din instinctul de „mă duc și îi pun la punct”. Exact genul de reacție care în România poate să pară justificată, dar într-o țară străină poate să se întoarcă împotriva ta și a copilului.

În consilierea cu părinții, o parte importantă este să lucrăm fix cu această tensiune interioară: faptul că tu ai nevoie să protejezi, dar metoda de protecție trebuie adaptată mediului. Nu e suficient să fii un părinte bun. Trebuie să fii un părinte eficient în cultura în care trăiești.

Și mai e ceva: când copilul tău e victima bullyingului, se activează o frică profundă legată de statut, de integrare și de siguranță. Mai ales pentru familiile de români în diaspora, există o sensibilitate suplimentară: te gândești dacă e discriminare, dacă e xenofobie, dacă e accentul, dacă e faptul că e „altfel”, dacă școala va lua în serios plângerea ta sau te va vedea ca „imigrant care exagerează.

Ce ajută, aproape mereu, este o strategie simplă: să te centrezi și să acționezi în pași mici, clari. În primul rând, îți validezi copilul fără panică: „te cred”, „îmi pare rău”, „nu e vina ta”, „mă ocup de asta”. Copilul nu are nevoie să te vadă distrus emotional. Are nevoie să simtă că ești capabil să duci situația.

Și sa accepti un adevar simplu: bullyingul nu se rezolvă într-o singura discuție, ci într-un proces.

De aceea, în multe cazuri, cel mai matur lucru pe care îl poate face un părinte este să caute sprijin pentru el. Consilierea psihologică pentru părinți în astfel de contexte înseamnă, practic, trei lucruri:

·       să îți reglezi emoțiile ca să poți funcționa,

·       să ai o strategie clară de intervenție (adaptată țării),

·       să știi cum să susții copilul fără să-l sufoci.

Bullyingul e genul de experiență care, dacă e tratată prost, lasă urme ani întregi. Dar dacă e tratată bine, copilul nu doar că își revine, ci învață ceva foarte puternic: că nu e singur, că merită protecție și că adultul din viața lui este stabil și prezent. Pentru un copil, asta devine o formă de sănătate emoțională pe termen lung.